DONALD TRUMP ȘI FBI-UL

Etgard Bitel

   Am promis, cu ceva timp în urmă, că voi analiza la momentul potrivit primele 100 de zile ale preșidenției lui Donald Trump. A venit vremea să o fac, dar analiza exhaustivă a perioadei ar depăși jumătate din spațiul acestei publicații Deci, voi încerca să analizez doar un caz și acesta puțin în afara celor 100 de zile. Este vorba de demiterea directorului FBI, James Comey.

   Primul aspect al acestei demisii este acela  că James Cowey a aflat că a fost concediat de la conducerea FBI la fel ca toată lumea: de la televizor. Vorbea cu oamenii aflați în subordinea sa atunci când televiziunile au început să difuzeze știrea. Donald Trump a semnat decizia de demitere în timpul nopții (!) și asta a provocat o undă de șoc pe plan politic.

   Demiterea lui Comey este considerată „cea mai imprevizibilă și periculoasă” decizie a lui Donald Trump, deși primele 100 de zile de mandat ale acestuia nu au fost lipsite de controverse. Decizia atrage numeroase critici asupra liderului american pentru că James Comey era însărcinat cu ancheta privind eventualele legături între echipa de campanie a lui Trump și Rusia, precum și amestecul rus în campania electorală. Explicația privind demiterea lui Comey nu a fost una lămuritoare, și nici faptul că Trump a afirmat că a fost informat de trei ori că nu face obiectul vreunei anchete nu lămurește mai mult problema. Pe noi nu ne interesează însă  această explicație, pentru că știm, din observațiile trecute că se încearcă schimbarea polului de putere în lume și că acesta înclină spre Rusia și China.

   Pe de altă parte, din când în când agențiile de spionaj americane descoperă câte o cârtiță rusă în interiorul lor.

   Că toată lumea spionează pe toată lumea este deja cunoscut. Dar, ceea ce nu au înțeles serviciile americane este faptul că cele mai bune servicii au fost cele din Est construite de NKVD și KGB. Rareori americanii au reușit să infiltreze serviciile estice, pe când rușii au împănat la propriu serviciile americane. Umbla, cândva, o vorbă care spunea că spionii occidentali trimiși în România își făceau testamentul înainte de plecarea în misiune. Deci, dacă rușii s-au amestecat în campania electorală americană nu ar fi nimic surprinzător , iar demiterea lui Comey este doar praf în ochi pentru că încă nu s-a hotărât definitiv decăderea SUA și dezmembrarea Uniunii Europene.

U.N.E.S.C.O RECIDIVEAZĂ

Etgard Bitel

   Există pe lumea aceasta prostie, există ură, există antisemitism există vânzare „pe 30 de arginți”, așa cum există iubire, prietenie și respect.

   Dacă toate acele defecte enumerate mai sus se întâlnesc la oameni cu mai puțină educație sau la instituții ale unor state care promovează antisemitismul și xenofobia poate e greu e acceptat dar, te împaci cu ideea și spui „iartă-i Doamne că nu știu ce fac”. Dar când întâlnești asemenea manifetări la o organizație internațională care aparține ONU și care se numește Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), te freci la ochi, spui că nu ai citit bine, o iei de la capăt și te întrebi în ce lume trăim.

   În urmă cu un an Comitetul director al UNESCO, format din 58 de membri aleși de Adunarea generală (Israelul și România nu fac parte din comitetul director), adopta, la propunerea unor state arabe, o rezoluție care contesta legătura Muntelui Templului și a Zidului Plângerii cu statul Israel. Reacția Israelului este cunoscută și una asemănătoare au avut și alte state prietene sau chiar mai puțin prietene. Directoarea Comitetului director, doamna Irina Bokova (Bulgaria) și-a exprimat atunci îndoiala asupra oportunității și realității unei asemenea rezoluții. Urmarea a fost că a primit amenințări cu moartea.

   Iată că acum, UNESCO recidivează și, tot la propunerea unor state arabe, adoptă o rezoluție care contestă dreptul Israelului asupra Ierusalimului.

   Rezoluția a fost adoptată cu 15 voturi pentru (Rusia, China, Iran, Malaezia, Ins. Maurițius, Nigeria, Senegal, Bangladesh, Pakistan, Vietnam, Suedia, Brazilia, Nicaragua, Ciad, Africa de sud), 10 voturi contra (SUA, Italia, Marea Britanie, Olanda, Lituania, Grecia, Paraguay, Ucraina și Germania) și 23 de state s-au abținut.

   Pentru că Israelul și SUA și-au redus contribuția la fondurile organizației daorită poziției ei anti israeliene, aceste fonduri au scăzut cu 20% și atunci, pentru banii plătiți de statele arabe, Consiliul director al UNESCO a acceptat această rezoluție cel puțin needucațională. anticulturală și mai ales neștiințifică.

   Rezoluția îndeamnă la ură și deci este needucativă și anticulturală. S-au mai văzut asemenea rezoluții în Adunarea Generală ONU, dar acolo vorbim de un for politic. Aici este vorba despre un for științific care contrazice însăși afirmațiile unor arheologi și oameni de știință afiliați care au spus că Ierusalimul a fost locul unde Solomon și-a zidit celebrul Templu și a fost capitala regelui David. Ba mai mult, s-a afirmat că evreul Isus a intrat în Ierusalim, capitala evreilor.

   Ministrul Miri Reghev propunea îndepărtarea instituțiilor UNESCO din Ierusalim și cred că are dreptate pentru că ele se afirmă ca reprezentante ale UNESCO în Israel, ori atâta timp cât UNESCO contestă apartenența Ierusalimului la statul Israel, aceste instituții nu își au locul aici.

   Ce să înțelegem din acțiunile antiștiințifice ale acestui for „științific”? Eu înțeleg doar o vânzare „pe 30 de arginți”!

Furtună într-un pahar cu apă

Etgard Bitel

  

    Unul din subiectele „arzătoare” ale presei israeliene de săptămâna trecută a fost comportamentul  Primului-ministru Netaniahu față de vizita ministrului de externe al Germaniei, Sigmar Gabriel.

   Toată presa scrisă, audio și video din Israel a acuzat posibilitatea unui conflict diplomatic datorită refuzului lui Netaniahu de a îl întâlni pe Gabriel datorită faptului că în timpul vizitei acestuia în Israel s-a întâlnit cu membrii unor organizații extremiste de stânga care prin vocea lor atacă armata israeliană.

   Ei bine, s-a demonstrat încă odată talentul presei noastre de a face „din țânțar armăsar” și de a stârni „furtună într-un pahar cu apă.

   Iată cum văd eu situația: sigur că este neplăcut pentru ambele părți comportamentul lui Bibi, dar este justificat și voi face aceasta mai jos.

   În primul rând vreau să notez că vizita unui oficial străin este programată și planificată de ambasada statului căruia îi aparține oficialul împreună cu reprezentanții Ministerului de Externe al statului vizitat. Nu-mi închipui că în cazul nostru s-a întâmplat altfel. Deci, am putea spune că o vină au și funcționarii Ministerului de externe al Israelului care nu au știu să conducă tratativele privind vizita oficialului german și programul acestei vizite. Nu îmi închipui că ministrul de externe german și-a modificat programul vizitei de îndată ce a ajuns în Israel.

   Pe de altă parte aș vrea să remarc faptul că dacă îți vine cineva în vizită în casa ta și începe să umble neinvitat prin toate camerele probabil că, în cel mai bun caz, îi vei face o observație acidă având grijă ca a doua oară să nu îl mai inviți. Din acest punct de vedere cred că a fost cel puțin nepoliticos din partea domnului Gabriel să se întâlnească cu membrii acelor organizații neagreate de guvernul israelian. Dacă vroia să fie informat despre poziția acestor organizații o putea face la el acasă, în Germania.

   Chiar dacă comportamentul lui Bibi este, și el, puțin cam nepoliticos este un răspuns pe măsura comportamentului ministrului german. Nu ne putem permite să lăsăm pe cineva să înjure armata israeliană pe teritoriul nostru. Sigur că ministrul german nu a înjurat în gura mare, dar întâlnirea cu cei care fac din militarii noștri criminali de război cu așa ceva seamănă.

   Ce ar fi vrut presa israeliană să facă Bibi? Să accepte afrontul? De ce? Cu ce suntem noi datori Germaniei? Nu cumva este invers?

   Și apoi, care au fost efectele diplomatice ale acestui incident? Nici unul și nu va fi nici unul pentru că, probabil, ambele părți vor vedea unde au greșit, iar interesele lor sunt prea mari pentru a se împiedica de asemenea incidente.

   Iată deci, o nouă „furtună într-un pahar cu apă” stârnită de media israeliană.

Turcul plătește

Etgard Bitel

   Într-o lume superpolitizată, unde în fiecare minut se întâmplă ceva „important”,

evenimentele au o viață de fluture. Nu altfel se întâmplă și cu referendumul din Turcia

a cărui importanță este deja estompată de atacul terorist din Franța sau de anunțarea

alegerilor anticipate din Marea Britanie.

   În ceea ce ne privește ar trebui ca referendumul din Turcia să ne intereseze mai mult

datorită intereselor pe care le avem în această parte de lume atât în ceea ce privește

turismul cât și posibilitatea exportului de gaz natural din Marea Mediterană prin Tur-

cia.

   Turcia nu a fost niciodată o democrație adevărată , iar din 1960, după prima lovitură

de stat militară a fost un fel de „democrație militară”, iar Recep Tayyip Erdogan,

 actualul „sultan”, și-a prefigurat agenda islamică ascunsă încă de la intrarea sa în

politică în anul 1986.

   Scorul obținut de Erdogan la referendum,deși neconcludent, deschide drumul

liderului de la Ankara spre legitimarea unor inițiative cu profund caracter islamist.

   Sigur că veți spune:„ Ei și ce? Politica e una și relațiile economice sunt alta.” Pe de

o parte aveți dreptate, pentru că și în timpul „crizei convoiului din 2010” importurile

și exporturile cu Turcia s-au desfășurat normal și am fost martor ocular la aceasta.

Totuși am să vă spun că în magazia unuia din vapoarele din cadrul convoiului era un

careu cu biciclete și cărucioare pentru invalizi adunate în pripă de la gunoi indicând

faptul că în acel loc a fost altceva (arme?) și a fost înlocuit de urgență cu ce s-a găsit.

Faptul l-am constatat personal când am condus descărcarea acestor vapoare și

înregistrarea mărfurilor descărcate. Deci, dragostea lui Erdogan față de noi este clară.

Pe de altă parte, în Turcia, imamii sunt plătiți de stat și au fost printre cei mai aprigi

propagandiști ai referendumului în favoarea lui Erdogan.

   Un stat islamist puternic industrializat, așa cum se prefigurează acum Turcia, peste

drum de noi nu este o plăcere și merită să ne dea de gândit cu atât mai mult cu cât  el

amenință și întreruperea tratativelor cu Uniunea Europeană (nu că ăștia ne-ar iubi prea

tare) și revizuirea tratatului privind situația refugiaților care se găsesc cantonați în

Turcia prefigurând un val de atentate în Europa și nu numai.

   De altfel, atentatul de la Paris a făcut să-i crească cota lui Marie Le Pen, iar un

atentat în Germania în preajma alegerilor de acolo va duce, cu siguranță, la ruperea

Uniunii Europene care , și așa, este un experiment ratat.

   În ceea ce îl privește pe Erdogan, s-ar părea că este dispus să plătească prețul

acțiunilor sale, cu atât mai mult cu cât s-ar părea că acțiunile sale sunt bine

văzute la Casa Albă.

De-a v-ați ascunselea

Etgard Bitel

   Există un banc cu Ion și cu Maria care sună cam așa:

   „Maria: Ioane, vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu pedepse?

   Ion: Îhî!

   Maria: Eu mă ascund în șură și dacă mă găsești poți să-mi faci ce vrei!”

   Cam așa s-au desfășurat „ostilitățile” de săptămâna trecută între SUA și Rusia.

   Trump a atacat o bază a armatei siriene, dar nu înainte de a-l anunța pe Putin că o va face. A atacat-o așa de tare încât în două zile baza a fost din nou operațională. Ca răspuns, Putin i-a făcut „na, na, na” lui Trump. Asta se întâmpla în timp ce Președintele Republicii Populare Chineze se afla în vizită la Casa Albă. Adică, un fel de-al lui Trump de-ași arăta mușchii în fața chinezului, iar Putin îi spunea aceluiași tip cu ochii migdalați că dacă nu-i cuminte îl lasă la mâna lui Trump. Nu se poate. Chinezul e prea tare și veți vedea mai jos de ce. Dar, până atunci, să vedem ce a mai urmat.

   Trump avea o jucărie nouă: o bombă cu încărcătură convențională care cântărea 9.8 tone și pe care încă nu o testase. S-a hotărât să o facă în Afganistan împotriva Statului Islamic, bineînțeles că tot cu știința lui Putin.

   Deci: în Siria contra armatei siriene care luptă împotriva Statului Islamic, iar în Afganistan împotriva Statului Islamic. Ați înțeles ceva? Nu? Nici nu e nimic de înțeles.Sunt doar niște jocuri de putere ale unor copii teribili lăsați de „părinți ” (știm noi cine sunt aceștia) să se joace de-a războiul.

   Ultima ispravă a lui Trump a fost concentrarea de forțe în zona Coreei de Nord din Marea Japoniei ca urmare a amenințărilor retardatului de la Phenian.

   Nici asta nu ține deoarece China are și ea interesele ei în zonă, iar 20.4% din datoria externă a SUA este deținută de China. Nu, dragi cititori nu am greșit. Datoria totală a SUA era la sfârșitul anului 2016 de 19 700 miliarde de dolari din care, așa cum arătam mai sus, China deține 20.4% fiind pe primul loc din acest punct de vedere, iar balanța import-export a SUA  cu China este , deocamdată, în favoarea Chinei.

   Cam așa se fac jocurile de putere și începe să se întrevadă din ce în ce mai clar cine este viitorul lider mondial.

   Ferice de cei care au avut inspirația să învețe limba chineză!

Cum scriem, cum vorbim?

Etgard Bitel

   Viralul săptămânilor trecute pe facebook au fost discursurile ministrului muncii din guvernul României, Olguța Vasilescu, la ONU. Discursurile au fost ținute în limba engleză și a doua zi în limba franceză, limbi pe care respectiva le-a măcelărit cu brio. Povestea mi-a adus aminte și de situația noastră a originarilor din România care vrem să scriem și să vorbim în ebraică și în română.

   Când ești venit într-o țară străină de 50, 40 sau doar 25 de ani s-ar putea ca în conversațiile de zi cu zi să mai amesteci cuvinte din cele două limbi deși mie personal nu mi se pare normal. Cu un minim de atenție s-ar putea evita acest lucru. Problema cea mai gravă este atunci când scriem , unii dintre noi la publicații în limba română sau pe rețelele de socializare și introducem cuvinte sau expresii din altă limbă în limba română. Dacă pe rețelele de socializare nimeni nu face corectură și totul rămâne în răspunderea celui care postează, în publicațiile românești ar trebui să se facă corectură și să nu apară expresii precum „caravan” în loc de „construcție provizorie” sau „Brașoveni” aici litera mare neavând ce căuta. Cel mai grav este că avem printre noi absolvenți ai unor facultăți cu profil filologic care, probabil, merg pe ideea că „merge și așa”. Dragilor, nu merge și așa pentru că, din fericire, publicațiile noastre sunt citite și în străinătate și faptul nu ar trebui să vă mire doar să vă îngrijoreze pentru că este vorba despre imaginea fiecăruia dintre noi și a publicațiilor respective.

   Este adevărat că situația nu este mai bună nici în România unde nu se mai face corectură nici la edituri și nici în presă, dar asta nu este o scuză pentru noi.

   Nu-mi place să mă dau ca exemplu pentru că nu cred că sunt perfect, dar pot să vă povestesc cum că cu ceva ani în urmă trebuia să prezint o expoziție a trei pictori români în limba ebraică. Am conceput prezentarea în limba română, am tradus-o așa cum m-am priceput în limba ebraică și apoi am cerut ajutorul unui specialist în limba ebraică. Nu este nici o rușine să consultăm un dicționar sau să cerem ajutor cuiva care știe mai bine decât noi limba respectivă.

   Acum câteva zile am primit propunerea să public sub egida ASILR, într-o broșură multilingvă, câteva poezii în limba franceză sau engleză. Stăpânesc ambele limbi la nivelul la care mi-aș fi permis să fac singur traducerea (mai ales în franceză), dar bunul simț m-a obligat să mă adresez unei prietene specialiste în engleză.

   Scrierea sau vorbirea corectă în orice limbă este, cred eu în primul rând respect de sine și apoi respect față de cititor sau interlocutor.

Înființăm partide!

Etgard Bitel

   Unora le miroase a alegeri! Mie nu, dar asta nu are nici o importanță. Politicienii, mai vechi sau mai noi, au început să se agite. Au început crearea „partidelor de bloc”. Care cum se simte jignit sau se crede foarte popular înființează un partid. Adună câțiva prieteni și vecini și gata partidul.

   Îmi aduc aminte că în 1990, în România, înainte de  primele alegeri libere au apărut 90 de partide, printre ele găsindu-se și un partid înființat de un tânăr care, ulterior, s- descoperit că era bolnav mintal.

   La noi, primul „curajos” a fost Moshe (Bogie) Yalon. Probabil că urmează Ehud Barak și Dumnezeu știe cine încă...

   Hai să facem o comparație cu alte țări: Olanda, care a avut alegeri de curând, are o populație de 16.8 milioane de locuitori, un parlament format din 225 de mebri și au participat la alegeri 28 de partide. În România, care are opopulație de 19.96 milioane de locuitori, și 329 de membri în Camera Deputaților, au participat la alegerile din 2016 36 de formațiuni politice și au intrat în parlament 13 formațiuni între ele fiind și minoritățile naționale. În Israel, la o populație de 8.059 milioane de locuitori și un parlament (Knesset) de 120 de membri, au participat la alegeri 25 de formațiuni politice (minoritatea arabă, care are 4 partide, a prezentat listă comună) și au intrat în Knesset 10 formațiuni politice (14 cu tot cu partidele minorității arabe care au prezentat listă comună). Ce să înțelegem de aici?

   Îmi aduc aminte că au mai fost partide conduse de Kahalani, de Pnina Rosemblum sau de Tomy Lapid care sau nu au intrat de loc în Knesset sau au rezistat o cadență și istoria îi va uita.

   De fapt, totul se rezumă la mândria noastră exagerată care, de altfel ne costă bani și în alte sectoare nu numai în politică

   Cred că ar fi timpul să se voteze o nouă lege care să aibă prevederi serioase privind înființarea partidelor și prezența lor la alegeri. Poate așa nu vom mai vedea Partidul bărbaților bătuți sau Partidul taților.

   

FAULT !

Etgard Bitel

   S-a publicat „Raportul Controlorului Statului privind activitatea guvernului și a armatei în operațiunea <<Stânca indestructibilă>>”. Multe greșeli, atât politice cât și militare de care vă promit să vorbesc într-un număr viitor.

   Astăzi vreau să vă vorbesc despre reacțiile clasei politice care, în mod normal, într-un stat democrat ca al nostru , stabilește obiectivele pe care armata le are de îndeplinit. Nu altfel s-a întâmplat și în ceea ce privește operațiunea „Stânca indestructibilă”. Obiectivele au fost, așa cum era normal, stabilite de către „Cabinetul militar” format din reprezentanți ai guvernului și ai armatei, condus de Primul-ministru. Ulterior reprezentantul armatei -Șeful Marelui Stat Major de atunci (Beni Ganț) a informat periodic Cabinetul despre desfășurarea ostilităților. Despre aceasta există documente care pot informa cercetătorul (Controlorul statului) atât asupra cantității cât și asupra calității (veridicitatea) informațiilor. Nu știu cât este de calificat Controlorul cu echipa sa să aprecieze o operațiune militară, dar iau situația ca atare și privesc la reacțiile ulterioare. Aici văd vârful de lance al defăimătorilor în persoana lui Naftali Bennett, membru al Cabinetului.

Dacă criticile veneau din partea opoziției era de înțeles pentru că acesta este rolul opoziției, dar că Bennett care a participat la ședințe o face mi se pare mai mult decât ciudat. E adevărat că fiecare șef de partid dorește să adune cele mai multe voturi la alegeri și să devină Prim-ministru, dar să-l dobori pe Primul-ministru în funcție criticând o activitate la care ai participat mi se pare complet deplasat. E ca și cum ți-ai faulta un coechipier.

   Pe de altă parte mă întreb ce calificare are Bennett (fost locțiitor comnadant de companie, maior în rezervă-instructor) să înțeleagă operațiuni militare de anvergură. Întrebarea vine din partea unui om cu calificare militară și cu experiență atât în conceperea cât și în analiza operațiunilor militare de nivel superior.

   Dacă Șeful Marelui Stat Major a informat parțial Cabinetul despre desfășurarea operațiunilor militare, probabil că știa cât de repede „transpiră” în exterior tot ce se discută în Cabinet pe de o parte, iar pe de cealaltă parte se întreba și el ca și mine cât pot înțelege unii membrii ai Cabinetului expunerile sale.

   Probabil că acest material nu va ajunge la Bennett, dar l-aș sfătui să se ocupe de problemele din învățământ, care sunt de o gravitate deosebită, și să lase operațiunile militare pe seama celor pricepuți, atât cât se pricep ei.

   Despre priceperea militară vom mai vorbi.

NOILE COLONII (II)

Etgard Bitel

   Spunea săptămâna trecută că noua colonizare se face cu mijloace economice. Două știri din această săptămână apărute în presa românească vin să confirme această afirmație, iar o alta , ceva mai veche, dezvăluie unul din scopurile Uniunii Europene.

   Iată despre ce este vorba: Uniunea Europeană a cerut României să-și taie viile (ca pe vremea lui Burebista) considerând că acestea nu sunt soiuri suficiente de nobile. Adevărul este că cererea a fost adresată ca urmare a presiunii exercitate de cultivatorii francezi de viță de vie speriați de concurența vinurilor românești. Dacă România va răspunde pozitiv la această cerere asta va însemna distrugerea a 150 de soiuri unicat în lume, unele mai vechi de 800 de ani. Unul din exemple ar fi Busuioaca de Bohotin cunoscută încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare.

   O altă știre se referă la faptul că s-a descoperit, în statele membre UE din Europa de Est că produse alimentare importate din Vest , având aceiași denumire, același ambalaj și înscris pe ambalaj aceleași componente și același gramaj diferă atât ca gramaj cât și la calitatea componentelor. Faptul a fost reclamat de Cehia, Polonia, Ungaria și România. Pe de altă parte se vorbește de o resetare a UE pe baza a„două viteze”. Faptul se referă la poziția fostelor state comuniste care sunt „mai puțin egale” decât celelalte state.

   În ce privește România, s-au găsit destule cozi de topor care să vândă întreprinderi productive și cu dotări de ultimă oră unor străini care le-au dus la fier vechi de teama concurenței. Un caz celebru este fostul Combinat de Fire și Fibre Sintetice de la Săvinești pe care îl cunosc îndeaproape.

   Uniunea Europeană ar fi unul din noile imperii, dar celălalt este SUA de care este legat Israelul.

   Spuneam cândva că „ajutorul militar american” acordat Israelului este de fapt un ajutor guvernamental mascat acordat industriei americane. Probabil că este un fapt cunoscut, dar ultimile afirmații de la Casa Albă și reacția Israelului este relevantă. Nci un stat nu și-ar permite să-ți spună ce să faci în țara ta.. Dar SUA și-a permis să „sfătuiască” Israelul să oprească construcțiile în anumite zone și acesta este doar un exemplu printre altele fără a mai vorbi de cele care nu apar în presă. Sigur că fără sprijinul american Israelul ar fi mai slab, dar să nu uităm că SUA are nevoie de un cap de pod în această zonă împotriva Rusiei. Sigur că fără ajutorul american ar scădea nivelul de trai dar, și așa, avem un nivel de trai peste puterea economică reală, dar despre asta altădată.

   Iată o demonstrație (pe puterile mele) că nu a dispărut colonialismul și că inclusiv Israelul este ceea ce s-ar putea numi „o nouă colonie”.

NOILE COLONII (I)

Etgard Bitel

   Încă din antichitate au fost state mai puternice militar și altele mai puțin puternice. De obicei statele puternice militar le cucereau pe cele mai puțin puternice și întemeiau adevărate imperii. Au existat, însă, și state  mai puțin puternice care nu au așteptat să fie cucerite prin forța armelor și au cerut protecție statelor puternice din diferite motive. În secolul XX cele mai mari imperii erau Imperiul Britanic și Imperiul Francez urmate de Germania care își dorea supremația mondială și a provocat cel de al II-lea război mondial pe două continente - Europa și Africa. După război au apărut două noi fenomene: primul, nu chiar foarte nou, era tentativa de eliberare , reușită în proporție de 100% din punct de vedere politic, a coloniilor din Africa și Asia; cel de al doilea s-a manifestat în estul Europei și a fost provocat la Yalta (4-11 februarie 1945) unde Stalin, Churchill și Roosvelt au stabilit sferele de influență chiar înainte de terminarea războiului provocând comunizarea estului Europei. De altfel, acest fenomen a fost, de fapt, o colonizare a unor state de către Rusia care avea deja un imperiu  prin crearea URSS. Roosvelt era indiferent la soarta acestor țări atâta timp cât îi rămânea vestul puternic industrializat, iar Churchill nu prea avea ce spune atâta timp cât era un imperiu în destrămare.

   După 75 de ani, când s-a ajuns la concluzia că experimentul comunist este falimentar, cu „ordin de la stăpânire” s-a stabilit la Malta (2-3 decembrie 1989), de către Bush și Gorbaciov o nouă împărțire a Europei și dispariția ultimului imperiu- URSS.

   S-a creat impresia unei democratizări a Europei. Această impresie a durat până la crearea Uniunii Europene (1957 prima formațiune - Comunitatea Economică Europeană) când statele puternic dezvoltate au simțit nevoia de mână de lucru ieftină și de resurse naturale în apropiere. Astfel a început racolarea celorlalte state, culminînd cu racolarea fostelor state comuniste . Aici a început distrugerea respectivelor industrii care puteau face concurență pe piața internațională și cucerirea statelor pe bază economică. Astăzi, majoritatea acestor state sunt cu economia la pământ și îndatorate până peste poate.

   Vă veți întreba de ce ne interesează pe noi  acest fenomen. Vă promit explicația săptămâna viitoare când voi dezvolta pe larg câteva  exemple de „colonizare economică” 

Ce se vede de acolo nu se vede de aici!

Etgard Bitel

   

   Titlul de astăzi vă aduce aminte de ceva?

   Ei bine, așa a spus Arik Sharon parafrazândul pe Yakov Rotblit, referindu-se la promisiunile din campania electorală și viziunea ulterioară din postul de prim-ministru. Dar nu numai Sharon a spus și a făcut altfel decât a spus; au făcut-o și alții chiar fără să spună.

   De câte ori ați fost la alegeri și ați votat partidul „X” sau „Y” sperând că își va ține promisiunea și veți avea o viață mai bună.

   „Clientul meu” de câteva săptămâni, după cum ați observat este noul președinte al SUA - Donald Trump. I-am urmărit campania electorală așa cum am urmărit-o și pe a lui Hillary Clinton.

   Deși nu am studiat în amănunt situația economiei americane mi-a atras atenția dorința lui Trump de revigorare a acesteia. E bine, dar dacă va tăia ajutoarele unor state, așa cum s-a exprimat, nu văd cum va reuși pentru că „ajutoarele” nu sunt altceva decât o formă mascată de finanțare guvernamentală a unor producători americani. Nimeni nu face ce vrea cu banii primiți ca „ajutor”. La noi s-a închis fabrica care producea bocanci pentru armată deoarece trebuie să-i importăm în cadrul „ajutorului” american. Și acesta este doar un singur exemplu.

   În ce privește politica externă, au existat câteva propuneri care îl prefigurau pe Trump ca cel mai bun președinte pentru Israel din toate timpurile.

   Cea mai mare promisiune era mutarea ambasadei SUA la Ierusalim ceea ce crea un precedent pentru alte state și era o recunoaștere „de facto” a Ierusalimului ca și capitală a statului Israel. Se prefigura, deasemeni, și o altă posibilitate de reluare a convorbirilor cu palestinienii de pe o altă platformă ținând cont că Trump și-a numit ginerele evreu ca reprezentant al său în Orientul Mijlociu.

   Ei bine, asta a fost în campanie. Într-un interviu acordat de curând postului de televiziune „Fox News”, întrebat despre mutarea ambasadei la Ierusalim, Trump a spus: „E prea devreme să vorbim despre așa ceva”. Deci, a amânat acțiunea „sine die”. Oare de ce? Pentru că Abu Mazen a spus că acest act este o provocare sau pentru că Uniunea Europeană a spus că niciun stat membru nu va urma exemplul SUA? Nu! pentru că așa a primit „ordin” să spună înainte și după alegeri. Mult mai edificatoare este exprimarea că ,,construcția de noi așezări în „teritoriile ocupate” nu este eficientă”, exprimare ce a fost făcută vizavi de „cazul Amona”.

   Toate acestea ne arată că există un interes major pentru menținerea conflictului de aici ca și a altora din alte zone ale lumii.

UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ!

Etgard Bitel

   Am mai spus-o și o repet: nu cred în conspirații. Tot ceea ce ni se pregătește „undeva„ este la lumina zilei. Este suficient să fim atenți la ce se întâmplă în lume și vom înțelege. Poate că nu în totalitate, dar vom înțelege.

   Spuneam cândva, în acest colț de pagină, că, „acolo sus”, prezintă interes doar țările cu potențial economic sau/și strategic. Ei bine, iată că în asemenea trei țări se petrec la ora aceasta acțiuni care justifică prfoverbul din titlu.

   1. În Statele Uite ale Americii Donald Trump a fost ales legal președinte. Cu toate acestea, nici nu a intrat bine la Casa Albă și zeci de mii de oameni manifestă împotriva lui.

   Sigur că nu a fost o prezență de 100% la vot, dar în democrație se acceptă rezultatul votului și se dă credit alesului să-și demonstreze capacitățile. Nu pot crede în demonstrații spontane cu zeci de mii de participanți Deci, ce se întâmplă?

   2. În România guvernul a propus o ordonanță a grațierii și amnistiei. Nu are relevanță părerea mea asupra acestei ordonanțe, dar imediat au ieșit în stradă, „spontan”, zeci de mii de oameni să o conteste. Cine i-a mobilizat și de ce? Mai ales că atunci când s-a mărit vârsta de pensionare nimeni nu a mișcat; când s-au tăiat salarii nimeni nu a mișcat, și așa mai departe.

   3. La noi, în Israel, poliția îl cercetează pe Primul-ministru pentru fapte petrecute cu mulți ani în urmă. Nu a știut poliția până acum despre aceste fapte? Dacă nu, atunci tot sectorul „cercetare„ să-și dea demisia și să meargă la cules cartofi. Dacă da, de ce nu au scos la lumină poveștile înainte de alegeri pentru a bloca alegerea lui Netaniahu?

   Toate trei acțiunile, poate și altele în alte colțuri ale lumii, mă trimit cu gândul la una din tehnicile de manipulare care spun:„creează un eveniment undeva și atrage atenția populației asupra lui pentru ca în același timp să se petreacă ceva în altă parte, ceva ce nu trebuie observat.

   Ce și unde ni se pregătește?

   Cred că este vorba despre schimbarea polului de putere în lume.

   Vom învăța limba rusă sau limba chineză?

   Vom trăi și vom vedea.

O SENTINȚĂ DINAINTE CUNOSCUTĂ

Etgard Bitel

Opinia publică din Israel este inflamată de procesul soldatului Elon Azaria care a împușcat mortal un arab rănit după ce acesta a înjunghiat un alt soldat în Hebron.

Există păreri pro și păreri contra, ficare cu argumente mai mult sau mai puțin sentimentale. Dar justiția nu se face cu sentimente. Ceea ce este important sunt argumentele juridice, și acestea au fost exprimate în actul de acuzare, și poziția superiorilor acuzatului. La toate acestea vreau să mă refer fără a avea pretenții juridice.

În actul de acuzare se vorbește despre faptul că s-a cerut părerea a trei medici specialiști dacă teroristul era mort sau nu înainte ca Azaria să tragă. Părerile au fost împărțite, iar în drept există un principiu latin care spune că „îndoiala este în favoarea acuzatului” (dubio pro reo). Acest principiu nu a fost respectat! De ce?

Apărarea a reclamat că i-au fost respinși mulți martori. De ce?

De la dosar lipsește raportul întocmit de reprezentanții Magen David Adom care s-au deplasat la fața locului și care, se pare, era, într-un fel, în favoarea acuzatului. De ce?

S-a cerut de către acuzare control psihiatric. O cerere absolut normală. Controlul a demonstrat că acuzatul este sănătos și responsabil din punct de vedere psihiatric, dar nu s-a cerut o concluzie psihologică de la un specialist ceea ce este altceva. Știu ce vorbesc: este vorba despre creșterea adrenalinei când îți vezi tovarășul sau prietenul la pământ. Este o chestie naturală care poate avea manifestări violente. Cred că judecătoarea nu a avut de suportat niciodată o asemenea situație și nu avea cum să o înțeleagă pe aceasta.

Sunt acestea doar câteva observații privind tendențiozitatea actului de acuzare. Dar mai există o problemă care ține de etică: Șeful Marelui Stat Major și-a exprimat părerea cu mult înainte de a se întocmi actul de acuzare și faptul ridică suspiciuni. Nu putem garanta că opinia exprimată nu a influențat părerea unor martori care îi sunt subordonați și chiar părerea completului de judecată. Toți sunt oameni și pot fi influențați.

CINE NE CONDUCE? (III)

Etgard Bitel

  

    V-am promis câteva exemple despre cum s-au ales niște prim-miniștri sau președinți și despre unele acțiuni ciudate ce se petrec în jurul nostru.

    Ei bine, să nu credeți că „Grupul Bilderberg” se ocupă de alegerile din toate țările de pe glob. Interesează doar acele țări care au poziție strategică, de exemplu Israelul sau România; țările puternic industrializate -„Grupul celor 8”(Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, SUA și Rusia) și țările deținătoare de resurse naturale deosebite:Irak, Iran, Africa de Sud, ș.a. Acestora li se adaugă China păstrată ca o combinație de capitalism cu comunism (un nou experiment).

    Un exemplu elocvent sunt recentele alegeri din SUA. „Circul„ a fost regizat magistral:Hillary Clinton favorită, iar Donald Trump câștigător . (Nu discut valoarea în favoarea Israelului)

    „Alegerea vizează, după cum deja se observă, schimbarea polului de putere mondială. Încă nu este clar dacă va fi Rusia sau China, dar intenția este clară în urma declarațiilor lui Trump: ”America first”.

    Un alt exemplu este Brexit-ul. Se pare că s-a ajuns la concluzia că Uniunea Europeană este un fiasco așa cum a fost și experimentul comunist. Și atunci s-a creat Brexit-ul pentru a începe destrămarea Uniunii Europene. Ne vom convinge de această presupunere dacă rezultatul referendumului va fi trecut prin parlament.

    Și încă, migrația musulmană spre Europa nu s-ar putea petrece la nivelul la care se întâmplă dacă nu ar fi dirijată.

    Prin această migrație se realizează o dezordine publică care poate duce ușor la represalii și crearea unei Noi Ordini Mondiale.

    Dacă mai doriți vă pot oferi exemplul României. ce îl califica în 2000 pe Adrian Năstase pentru funcția de prim-ministru?

    Răspuns:acceptarea sarcinii de a „privatiza” România. Cum a făcut-o se vede  și astăzi.

   În rest, priviți în jur și veți înțelege că nu vom fi pace cu palestinienii până când nu se va primi „ordin”

CINE NE CONDUCE? (II) Etgard Bitel       Spuneam săptămâna trecută că, după părerea mea, „Grupul Bilderberg” este forța care influențează, la ora actuală, ordinea mondială în sensul globalizării.    Nu cred în conspirații mondiale dar cred în ceea ce văd și înțeleg destule din ceea ce se întâmplă în lume.    „Grupul Bilderberg” a fost înființat în 1952, iar prima întâlnire secretă a avut loc în 1954 în localitatea olandeză Oosterbeek, la hotelul Bilderberg, după al cărui nume a fost numit grupul.    Leslie Sklair, profesor emerit de sociologie la Școala de Economie din Londra definește grupul astfel: „Grupul Bilderberg explorează mecanismele ascunse ale influenței care se exercită în universul privat și interacțiunile personale ale puterii elitei transnaționale. ... Grupul Bilderberg arată în mod convingător modul în care funcționează comunitatea decidenților politici din cadrul elitei transnaționale și ce interese servește.” Iar Kees Van Der Pijl, profesor de relații internaționale la Facultatea de studii Globale a Universității din Sussex spune, referitor la Grupul Bilderberg: „Este momentul să se pună pe ordinea de zi noi modalități prin care să se obțină o nouă ordine mondială mai echitabilă și mai transparentă.”    Deși nu cred în echitatea și transparența unei noi ordini mondiale, cele arătate mai sus coroborate cu evenimentele contemporane ne dau o privire „prin gaura cheii” a ceea ce se hotărăște peste capul guvernelor.    Din Grupul Bilderberg fac parte circa 180 de personalități politice, culturale, economice și universitare fără deosebire de naționalitate, religie sau rasă. Întălnirile au loc  odată pe an în luna mai, de fiecare dată în altă țară și sunt secrete.    Un rezultat al unei astfel de reuniuni a fost și alegerea lui Tony Blair, în 1997 ca prim-ministru al Marii Britanii. Cu șase luni înainte de alegerile din Partidul Laburist fuses un simplu membru al partidului. A fost invitat la întâlnirea anuală a Grupului Bilderberg, iar apoi a fost ales președinte al partidului și în 1997 „a câștigat” alegerile din Marea Britanie și a devenit prim-ministru.    De altfel, despre alegeri Mark Twain spunea: „Dacă votul nostru ar putea să schimbe ceva nimeni nu ne-ar da voie să votăm”.    Despre aceasta și despre câțiva președinți și prim-miniștri,însă,  săptămâna viitoare