Turcul plătește

Etgard Bitel

   Într-o lume superpolitizată, unde în fiecare minut se întâmplă ceva „important”,

evenimentele au o viață de fluture. Nu altfel se întâmplă și cu referendumul din Turcia

a cărui importanță este deja estompată de atacul terorist din Franța sau de anunțarea

alegerilor anticipate din Marea Britanie.

   În ceea ce ne privește ar trebui ca referendumul din Turcia să ne intereseze mai mult

datorită intereselor pe care le avem în această parte de lume atât în ceea ce privește

turismul cât și posibilitatea exportului de gaz natural din Marea Mediterană prin Tur-

cia.

   Turcia nu a fost niciodată o democrație adevărată , iar din 1960, după prima lovitură

de stat militară a fost un fel de „democrație militară”, iar Recep Tayyip Erdogan,

 actualul „sultan”, și-a prefigurat agenda islamică ascunsă încă de la intrarea sa în

politică în anul 1986.

   Scorul obținut de Erdogan la referendum,deși neconcludent, deschide drumul

liderului de la Ankara spre legitimarea unor inițiative cu profund caracter islamist.

   Sigur că veți spune:„ Ei și ce? Politica e una și relațiile economice sunt alta.” Pe de

o parte aveți dreptate, pentru că și în timpul „crizei convoiului din 2010” importurile

și exporturile cu Turcia s-au desfășurat normal și am fost martor ocular la aceasta.

Totuși am să vă spun că în magazia unuia din vapoarele din cadrul convoiului era un

careu cu biciclete și cărucioare pentru invalizi adunate în pripă de la gunoi indicând

faptul că în acel loc a fost altceva (arme?) și a fost înlocuit de urgență cu ce s-a găsit.

Faptul l-am constatat personal când am condus descărcarea acestor vapoare și

înregistrarea mărfurilor descărcate. Deci, dragostea lui Erdogan față de noi este clară.

Pe de altă parte, în Turcia, imamii sunt plătiți de stat și au fost printre cei mai aprigi

propagandiști ai referendumului în favoarea lui Erdogan.

   Un stat islamist puternic industrializat, așa cum se prefigurează acum Turcia, peste

drum de noi nu este o plăcere și merită să ne dea de gândit cu atât mai mult cu cât  el

amenință și întreruperea tratativelor cu Uniunea Europeană (nu că ăștia ne-ar iubi prea

tare) și revizuirea tratatului privind situația refugiaților care se găsesc cantonați în

Turcia prefigurând un val de atentate în Europa și nu numai.

   De altfel, atentatul de la Paris a făcut să-i crească cota lui Marie Le Pen, iar un

atentat în Germania în preajma alegerilor de acolo va duce, cu siguranță, la ruperea

Uniunii Europene care , și așa, este un experiment ratat.

   În ceea ce îl privește pe Erdogan, s-ar părea că este dispus să plătească prețul

acțiunilor sale, cu atât mai mult cu cât s-ar părea că acțiunile sale sunt bine

văzute la Casa Albă.

De-a v-ați ascunselea

Etgard Bitel

   Există un banc cu Ion și cu Maria care sună cam așa:

   „Maria: Ioane, vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu pedepse?

   Ion: Îhî!

   Maria: Eu mă ascund în șură și dacă mă găsești poți să-mi faci ce vrei!”

   Cam așa s-au desfășurat „ostilitățile” de săptămâna trecută între SUA și Rusia.

   Trump a atacat o bază a armatei siriene, dar nu înainte de a-l anunța pe Putin că o va face. A atacat-o așa de tare încât în două zile baza a fost din nou operațională. Ca răspuns, Putin i-a făcut „na, na, na” lui Trump. Asta se întâmpla în timp ce Președintele Republicii Populare Chineze se afla în vizită la Casa Albă. Adică, un fel de-al lui Trump de-ași arăta mușchii în fața chinezului, iar Putin îi spunea aceluiași tip cu ochii migdalați că dacă nu-i cuminte îl lasă la mâna lui Trump. Nu se poate. Chinezul e prea tare și veți vedea mai jos de ce. Dar, până atunci, să vedem ce a mai urmat.

   Trump avea o jucărie nouă: o bombă cu încărcătură convențională care cântărea 9.8 tone și pe care încă nu o testase. S-a hotărât să o facă în Afganistan împotriva Statului Islamic, bineînțeles că tot cu știința lui Putin.

   Deci: în Siria contra armatei siriene care luptă împotriva Statului Islamic, iar în Afganistan împotriva Statului Islamic. Ați înțeles ceva? Nu? Nici nu e nimic de înțeles.Sunt doar niște jocuri de putere ale unor copii teribili lăsați de „părinți ” (știm noi cine sunt aceștia) să se joace de-a războiul.

   Ultima ispravă a lui Trump a fost concentrarea de forțe în zona Coreei de Nord din Marea Japoniei ca urmare a amenințărilor retardatului de la Phenian.

   Nici asta nu ține deoarece China are și ea interesele ei în zonă, iar 20.4% din datoria externă a SUA este deținută de China. Nu, dragi cititori nu am greșit. Datoria totală a SUA era la sfârșitul anului 2016 de 19 700 miliarde de dolari din care, așa cum arătam mai sus, China deține 20.4% fiind pe primul loc din acest punct de vedere, iar balanța import-export a SUA  cu China este , deocamdată, în favoarea Chinei.

   Cam așa se fac jocurile de putere și începe să se întrevadă din ce în ce mai clar cine este viitorul lider mondial.

   Ferice de cei care au avut inspirația să învețe limba chineză!

Cum scriem, cum vorbim?

Etgard Bitel

   Viralul săptămânilor trecute pe facebook au fost discursurile ministrului muncii din guvernul României, Olguța Vasilescu, la ONU. Discursurile au fost ținute în limba engleză și a doua zi în limba franceză, limbi pe care respectiva le-a măcelărit cu brio. Povestea mi-a adus aminte și de situația noastră a originarilor din România care vrem să scriem și să vorbim în ebraică și în română.

   Când ești venit într-o țară străină de 50, 40 sau doar 25 de ani s-ar putea ca în conversațiile de zi cu zi să mai amesteci cuvinte din cele două limbi deși mie personal nu mi se pare normal. Cu un minim de atenție s-ar putea evita acest lucru. Problema cea mai gravă este atunci când scriem , unii dintre noi la publicații în limba română sau pe rețelele de socializare și introducem cuvinte sau expresii din altă limbă în limba română. Dacă pe rețelele de socializare nimeni nu face corectură și totul rămâne în răspunderea celui care postează, în publicațiile românești ar trebui să se facă corectură și să nu apară expresii precum „caravan” în loc de „construcție provizorie” sau „Brașoveni” aici litera mare neavând ce căuta. Cel mai grav este că avem printre noi absolvenți ai unor facultăți cu profil filologic care, probabil, merg pe ideea că „merge și așa”. Dragilor, nu merge și așa pentru că, din fericire, publicațiile noastre sunt citite și în străinătate și faptul nu ar trebui să vă mire doar să vă îngrijoreze pentru că este vorba despre imaginea fiecăruia dintre noi și a publicațiilor respective.

   Este adevărat că situația nu este mai bună nici în România unde nu se mai face corectură nici la edituri și nici în presă, dar asta nu este o scuză pentru noi.

   Nu-mi place să mă dau ca exemplu pentru că nu cred că sunt perfect, dar pot să vă povestesc cum că cu ceva ani în urmă trebuia să prezint o expoziție a trei pictori români în limba ebraică. Am conceput prezentarea în limba română, am tradus-o așa cum m-am priceput în limba ebraică și apoi am cerut ajutorul unui specialist în limba ebraică. Nu este nici o rușine să consultăm un dicționar sau să cerem ajutor cuiva care știe mai bine decât noi limba respectivă.

   Acum câteva zile am primit propunerea să public sub egida ASILR, într-o broșură multilingvă, câteva poezii în limba franceză sau engleză. Stăpânesc ambele limbi la nivelul la care mi-aș fi permis să fac singur traducerea (mai ales în franceză), dar bunul simț m-a obligat să mă adresez unei prietene specialiste în engleză.

   Scrierea sau vorbirea corectă în orice limbă este, cred eu în primul rând respect de sine și apoi respect față de cititor sau interlocutor.